A fost o dată,
dar nu prea demult, chiar mai aproape decât ați crede, o planetă care se numea
Oranssi. Iar pe această planetă locuiau niște oameni portocalii, oranssienii cum
își spuneau ei. Locuitorii lui Oranssi își ocupau timpul cum știau ei mai bine.
Dimineața se duceau la serviciile lor, seara după program ieșeau în barurile în
formă de portocală și-și spuneau una alta la un pahar de pikutejka, băutura
locală, pentru ca ziua următoare să o ia de la capăt.
Pe Oranssi locuia
și micuța Sofia, o fetiță de zece ani, cu ochii mari și argintii și fața
pictată de pistrui. Sofiei îi plăceau foarte mult poveștile pe care obișnuia să
le scrie adesea în caietele ei colorate și pe care le spunea apoi prietenilor
și păpușilor sale. Sofia avea o calitate de care restul locuitorilor uitaseră
se pare: știa să se bucure de lucrurile mărunte. De acea zâmbea mult și des de
fiecare dată când avea ocazia.
Din această
cauză, Sofiei au început să îi apară în păr șuvițe de culoarea mării și a algelor,
la început puțin apoi tot mai mult până ce părul i s-a colorat de tot. Oamenii
au început de atunci să se sperie de ea, adulții o priveau neîcrezator și-și țineau
copiii departe, iar colegii și prietenii săi au început să o evite și să o
strige în fel de fel nume.
Singurii
prieteni care-i mai rămăseseră micuței erau poveștile și păpușile sale. Sofia era prea mică atunci să realizeze că oamenii
se sperie de ceea ce nu înțeleg și fac tot posibilul să fugă de necunoscut sau să
îl țină departe. Chiar dacă nu știa ce i se întâmplă și uneori se simțea
singură Sofia a continuat să zâmbească ți s-a refugiat tot mai mult în poveștile
sale. Până într-o zi când l-a întâlnit pe Miro, un baiețel slăbuț cât o grisină,
cu părul cârlionțat și albastru și au învățat să fie singuri împreună.
