Playlist-ul de azi: Enjoy the ride

Enjoy the ride from Gota on 8tracks.

Amanda Cass

portofoliu

Cum şi-a pierdut Gaspar omul

photo

Când s-a aşezat noaptea în pat, la picioarele stăpânului său, Gaspar era probabil cel mai fericit motan din lume.

Dimineaţa, obişnuia să se trezească înaintea lui şi să-şi înceapă ritualul: duşul pe fiecare lăbuţă, aranjatul gulerului, tunsul mustăţilor şi bărbieritul, aranjatul cravatei. În tot acest timp îşi lăsa stăpânul să mai moţăie puţin până să îi dea trezirea printr-un mieunat lung, semn că era ora micului dejun. Astăzi însă, băiatul nu era în pat în locul său găsind doar pijamalele aruncate în dezordine.

Gaspar iubea filmele poliţiste şi cărţile cu detectivi, drept urmare a hotărât să pornească în marea aventură a vieţii sale. Şi-a luat monoclul, pipa şi pălăria câştigate la un concurs de detectivi şi a pornit în căutarea lui James.

În drumul său s-a întâlnit cu un valet de pică, şi după un schimb respectuos de politeţuri şi-a văzut mai departe de drum. Prin mintea sa se perindau fel de fel de gânduri şi supoziţii: poate că cineva îl răpise pe James, iar acesta lăsase indicii ascunse pentru a putea fi găsit, James devenise peste noapte somnambul şi în drumurile sale căzuse în vreo gaură ţipând până când cineva avea să-l audă. Sau poate că în sfârşit demersurile sale de a construi o maşină a timpului au dat roade, iar băiatul se întorsese doi ani în trecut pentru a-şi mărturisi sentimentele Emmei.

Gaspar şi-a dat repede seama că primul pas pe care îl avea de făcut era să pună la punct un plan. A scos din rucsacul special pregătit pentru situaţii de urgenţă o hartă desenată împreună cu J. şi a marcat toate locurile posibile în care acesta ar fi putut fi.

A început cu locul preferat al băiatului - camera de joacă. De când avea patru ani îi plăcea să se piardă printre labirinturile special concepute pentru el sau prin marea de mingi colorate unde se izola de fiecare dată când era trist. A căutat chiar şi în interiorul imensului cub rubic, negăsind decât amprente de câteva luni şi jucăriile fratelui lui James. Nici măcar soldăţeii care-şi făceau antrenamentele de dimineaţă pe tableta de şah nu auziseră ceva. Pe drum a avut grijă să nu rateze nici un indiciu care l-ar putea aduce mai aproape de găsirea stăpânului său: amprentele de pe uşi, urme din ciocolata lui preferată  pe covor sau piese din ultimul puzzle pe rafturile pline de cărţi.
A marcat un x pe hartă şi a pornit mai departe, dar în fiecare cameră descoperea acelaşi lucru: stăpânul său nu trecuse pe acolo.

*

Când James ridică ochii din caietul prietenul său, afară deja se înnoptase. Era nerăbdător să afle continuarea poveştii, dar ştia prea bine de la Gaspar, ritualul de scris al pisoiului cerea o cină copioasă şi un somn bun.  

Filmul de azi: The fall

"At a Los Angeles hospital in the 1920s, Alexandria is a child recovering from a broken arm. She befriends Roy Walker, a movie stunt man with legs paralyzed after a fall. At her request, Roy tells her an elaborate story about six men of widely varied backgrounds who are on a quest to kill a corrupt provincial governor. Between chapters of the story, Roy inveigles Alexandria to scout the hospital's pharmacy for morphine. As Roy's fantastic tale nears its end, Death seems close at hand. " - IMDB

Playlist-ul de azi

Stardust from Gota on 8tracks.

Anton van Hertbruggen

Să ne pierdem printre stele

Anton

Femeia fără umbră

photo

Atâtea întâmplări pornesc de la o fereastră deschisă încât nu m-a mirat defel, ca în acea dimineaţă de iulie să zăresc în faţa casei o femeie fără umbră.

Era cu adevărat zăpuşală, în asemenea măsură încât, încă de la orele şapte ale zilei nu mai puteai închide un ochi fără să te scalzi în aşternuturi. Mi-amintesc bine de femeie, pentru că în dimineaţa aceea îmi propusesem să lucrez la un vechi tablou. Aveam prostul obicei de a începe multe schiţe deodată şi sfârşeam prin a nu termina nici una. Profitând de faptul că aveam o zi mai libera, m-am decis să ies în parcul de lângă casă pentru măcar o jumătate de oră şi să încerc să termin o lucrare pe care o abandonasem de câteva zile.

*

  Femeia avea în jur de treizeci de ani, dar trăsăturile calde ale feţei şi ochii de un verde sclipitor o făceau să pară mult mai tânără. Stătea ţeapănă în mijlocul drumului şi privirea părea să-i fie atrasă de un punct îndepărtat şi oarecum nedefinit.

Am trecut pe lângă ea fără să fiu în stare să-i spun ceva, tot ce puteam face era să o privesc fascinat. Era o prezenţă aparte, aproape imaterială. Avea părul uşor ciufulit şi ochii mari, brăzdaţi de gene lungi mă fixau într-un mod ciudat. Între degete ţinea o panglică verde murdară ale cărei vârfuri erau uşor arse, dar care în mâna ei părea cel mai important lucru de pe pământ. După câţiva paşi, i-am auzit vocea strigându-mă. Ne-am aşezat la umbra unui copac şi a început să-mi vorbească.

*

  Numele meu este Lylo. Când eram copil bunica obişnuia să-mi spună că atunci când oamenii nu mai suportau povara secretelor, urcau în vârful muntelui Leyni şi le îngropau la rădăcina unui mesteacăn.

De când am aflat povestea mi-am încredinţat arborelui întreaga viaţă. Vezi tu, neavând deloc prieteni, copacul acela însemna tot ce era mai important pentru mine. Mergeam seară de seară, îngenuncheam în faţa lui şi ascunsă de lumina rece a lunii îi şopteam secretele mele. Singura urmă pe care o purtam cu mine era umbra. Umbrele ne amintesc mereu de lucrurile pe care le ascundem înăuntrul nostru fie că ne împovărează sau nu.

  Există secrete care te pot bântui sau secrete care te vindecă; ai secrete de care nu te poţi despărţi şi secrete care nu-şi vor da drumul din tine. Bilete de dragoste, promisiuni, regrete, toate aceste mărunţişuri fac parte din ceea ce eşti. Dar lucrul interesant despre secrete este că uneori este mai bine să le împărtăşeşti.

  Într-o zi ceva s-a întâmplat cu arborele, cineva i-a dat foc şi cu el s-au dus şi secretele. Îmi amintesc cum în seara aceea pe cerul senin au apărut fâşii arzânde, scânteietoare care şopteau cuvinte indescifrabile. Tot ce am mai găsit a fost panglica pe care o legasem în jurul trunchiului.

Ai crede probabil că ar trebui să fiu uşurată, dar acum mă simt ca şi cum cineva mi-ar fi descompus viaţa în bucăţele şi le-a împrăştiat prin aer. Uneori, avem nevoie de secrete pentru a putea merge mai departe.

*

  Abia peste ani, când mi-am văzut picturile terminate, privindu-mă de pe pereţii atelierului, am înţeles pe deplin tot ce a vrut să-mi spună. Întreaga mea viaţă mi se dezvelea în fiecare textură, umbră şi culoare din tablouri ca un puzzle imens ale cărui piese erau parcă legate între ele printr-o panglică subţire şi verde. 

Filmul de azi: Unmade beds

" The Argentinian director Alexis Dos Santos has devised a film that, to my mind, pulls off one of the most difficult tricks imaginable: it creates a drifting, ambling, no-particular-place-to-go feel, a meandering quality that I found ­engaging. " - The Guardian

Playlist-ul de azi: Swing time!

Good time is better time, better time is Swing time! from Edgar Allan Flow on 8tracks.

Krista Huot

Mai multe povesti de la Krista.

Ana

photo

Sunt genul de persoană comună, pe care nu ai remarca-o ca având ceva deosebit într-un grup de oameni. Dimineţile am acelaşi ritual: mă trezesc, fac un duş, prepar o cafea la ibric şi citesc presa. Viaţa mea curge  în linii mari ca melodia unui disc vechi, pe care o asculţi de atâtea ori încât de la un punct ajunge să facă parte din decor.

Zilele mi le petrec lucrând ca barman într-un pub din centrul oraşului, iar seara, după muncă ies în vreun bar de jazz din apropiere, mănânc ceva şi mă uit la străini. Este una din micile mele plăceri acest joc de-a voyeurismul în care mă deconectez de la propria-mi viaţă şi privesc neobservat în a lor. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu-mi plâng de milă, doar că îmi place să fiu singur. Încă de mic am fost un copil retras. Nu am reuşit să îmi fac prea mulţi prieteni, dar acest lucru nu m-a deranjat câtuşi de puţin. Pentru mine singurătatea a venit ca un lucru firesc.

*

Pe Ana am întâlnit-o prima dată in metrou. Am fost oarecum surprins să remarc că cineva făcea aceleaşi jocuri ca mine. În spaţiul acela care îţi invadează intimitatea, unde fiecare îşi îndreaptă privirea înspre un câmp mai degrabă inexistent, unde numai copiii privesc drept cu nişte ochi sfredelitori şi curioşi, Anei îi plăcea să se joace cu reflexiile. Ochii ei căutau în geam privirile rătăcite ale câte unui călător şi începeau un joc de du-te-vino până ce interlocutorul buimăcit ceda sau cobora din metrou. Nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Purta un pardesiu roşu de toamnă, o fustă în aceeaşi nuanţă şi balerini maro. Părul negru şi-l ţinea prins într-o coadă lungă la spate.

M-a zărit probabil cu coada ochiului pentru că atunci când m-am pregătit să cobor, s-a ridicat după mine şi m-a atins uşor cu mâna pe umăr.

-          Hei, ştiu că nu ne cunoaştem, dar nu mai vreau să fiu o insectă.

-          Mi-e teamă că nu înţeleg, am răspuns, surprins de nefirescul afirmaţiei sale.

-          E ca şi cum întreaga viaţă ne-o trăim cu antenele ridicate, ca nişte insecte lovindu-ne unii de alţii, setaţi pe modul automat, fără nimic uman din partea noastră. Ne oprim. Pornim. Mergem aici. Conducem acolo. Toate, în mare, ca un reflex condiţionat pentru supravieţuire. Te-am observant în metrou analizandu-mă şi mi-am făcut curaj să te abordez. Aş vrea să te cunosc, să te văd. Nu vreau să fiu o insectă, înţelegi?

*

În cafenea, mai târziu, am început să vorbim. Nu-mi amintesc ce i-am putut povesti despre mine, într-un moment am râs amândoi, cineva a făcut prima glumă, am descoperit că ne plac aceiaşi autori şi filmele cu Ana Karina. În timp ce chelnerul ne aducea a doua cafea, Ana îşi aprinde o ţigară şi începe să-mi povestească cu o voce joasă..

*

A început când am împlinit doisprezece ani. În fiecare zi, timp de zece ani, în noaptea aniversării mele visam că intram într-o casă. Avea toate camerele goale, în afară de una, în care se afla o oglindă mare, lungă, în faţa căreia mă aşezam mereu şi priveam neputincioasă nerecunoscându-mă. Nu mai eram eu cea din oglindă. Ba nu, de fapt imaginea din oglindă îmi semăna leit, dar simţeam instinctiv că nu eram eu. Un alter ego care nu ar fi trebuit să existe. În cele câteva minute cât stăteam şi priveam, întregul chip îmi îmbătrânea şi faţa îmi era brăzdată de câte un junghi de durere. Îmi e foarte greu să explic cuiva acele sentimente, dar pe parcurs am înţeles un lucru. Cea din oglindă mă ura din tot sufletul, o ură care nu ar fi putut fi vindecată de nimeni. Dimineaţa când mă trezeam, o şuviţă de păr îmi era albă, iar acum, dacă nu m-aş vopsi, părul mi-ar fi complet alb.

Cât am fost mică mama obişnuia să îmi spună că atunci când îţi e teamă de ceva, îţi doreşti mai mult decât orice să îl faci să dispară. Vrei ca viaţa ta să se reîntoarcă în acel punct în care nu ştiai de existenţa acelui lucru care îţi provoacă teamă. Vrei să construieşti în jurul tău un zid mare şi protector şi să îţi trăieşti vechea viaţă acolo. Însă nu realizezi că ceea ce faci de fapt este să trăieşti o viaţă nouă înconjurată de un zid.

Am înţeles acum ca alegerea nu constă în a te întoarce la cum erau lucrurile înainte ci în a te ascunde sau a merge chiar spre lucrul care te sperie.

Astăzi voi împlini douăzeci şi trei de ani şi cumva simt că va fi ultima mea zi…

*

De atunci au trecut doi ani, dar eu încă o mai caut pe Ana printre oamenii de la metrou. Mi-o imaginez stând pe scaun, în paltonul ei roşu, jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu străinii prin geamurile fumurii.

Filmul de azi: Pan's Labyrinth

" In 1944 fascist Spain, a girl, fascinated with fairy-tales, is sent along with her pregnant mother to live with her new stepfather, a ruthless captain of the Spanish army. During the night, she meets a fairy who takes her to an old faun in the center of the labyrinth. He tells her she's a princess, but must prove her royalty by surviving three gruesome tasks. If she fails, she will never prove herself to be the the true princess and will never see her real father, the king, again" - IMDB

Chillou'

Azi ne relaxam

Chillin' like a villain from Gota on 8tracks.

Ken Wong

Site cu restul poveştilor

Dimineaţa, pe plajă

photo

Pe vremea aceea locuiam chiar lângă mare. Începusem să lucrez la un studiu despre pescăruşi şi aveam casa în spatele plajei. O observam mereu de la fereastra casei când mă trezeam. Prima dată am zărit-o întâmplător şi mi-a atras atenţia prin puterea mare de concentrare de care dădea dovadă: la 50 de metri de ea o pereche se certa gălăgios, însă ea nu a auzit nimic, nici măcar o secundă nu şi-a ridicat capul din caietul în care scria. Avea mereu cu ea o geantă cu alte câteva caiete pe care le mai răsfoia absent uneori, înainte să se apuce de scris.

Am început să bem cafeaua împreună ascultând marea, când majoritatea oamenilor încă nu se desprindeau din aşternuturi.

Sora venea la mare în fiecare zi, se aşeza în acelaşi loc, pe o piatră mare şi rotundă şi scria din zori şi până la prânz. Ajungea cu o precizie mai mare decât a unui ceas. Avea părul lung şi maro, pe care şi-l lăsa să cadă în valuri pe umeri. La prima vedere nu era extraordinar de frumoasă, dar dacă o priveai mai atent puteai observa trăsăturile fine ale feţei; ochii mari, căprui, gustul fin pentru îmbrăcăminte şi naturaleţea o făceau destul de atrăgătoare.

*

În primul an de facultate a trebuit să îşi ia un serviciu. Părinţii i-au murit de când avea 12 ani, iar ea rămăsese în grija unei bunici care nu-şi permitea să îi plătească studiile. Plăcându-i foarte mult să citească şi-a găsit un post într-un anticariat, condus de un profesor. Se ocupa de comenzi şi aranjatul cărţilor pe rafturi sau de puţinii clienţi care le treceau pragul. Restul timpului şi-l petrecea devorând cuvintele din cărţi.

Într-o zi, în magazin a intrat un străin, atipic tuturor clienţilor de până atunci. S-a plimbat preţ de câteva minute printre rafturile prăfuite, nepărând să caute o carte anume, apoi s-a îndreptat uşor spre ea.

-           Domnişoară, aţi putea să-mi acordaţi câteva minute din timpul dumneavoastră? Aş vrea să stăm puţin de vorbă.

-           Da…cred că pot. Dacă este vorba numai de câteva minute (la urma urmei este client şi sunt angajată să îl ajut)

-          Am o rugăminte care s-ar putea să vi se pară stranie, dar vă asigur că este de o importanţă vitală pentru mine. Aş vrea, în schimbul unei dorinţe, să scrieţi o carte despre mine, dar fără să fie nevoie să mă cunoaşteţi sau să mă întrebaţi ceva. De fapt, daca veţi accepta, aceasta va fi ultima dată când ne vom vedea.

-           Dar ce îmi cereţi îmi este imposibil, chiar dacă aş vrea nu aş ştii cum sau ce anume să scriu.

-           Nu-ţi  face probleme pentru acest lucru, cuvintele vor veni de la sine, tot ce trebuie să faci este să spui da. În schimb, a spus el punând ambele mâini pe birou şi respirând adânc, vreau să-ţi îndeplinesc o dorinţă. Îmi poţi cere orice. Îţi voi îndeplini orice îmi vei cere. Bineînţeles, dacă îţi doreşti ceva.

-           Ceva ce-mi doresc? Spune ea cu o voce înăbuşită.

-           Da, de exemplu: Aş vrea să se întâmple aşa... Însă doar un singur lucru, deci gândeşte-te bine, dupa aceea nu îţi mai poţi retrage cuvintele sau răzgândi.

A amuţit. Ceva ce-şi doreşte? Afară ploaia începuse să bată sacadat în geamul ferestrei. Tăcerea s-a lăsat din nou. Bărbatul o privea în ochi fără să spună nimic. În venele ei timpul îşi marca pulsul neregulat.

Dacă e ceva ce îmi doresc îmi veţi îndeplini dorinţa?

Bătrânul nu spuse nimic, doar chipul îi schiţa un zâmbet larg. Un surâs natural şi foarte prietenos.

*

Îşi lasă cafeaua din mână şi se uită la mine.

Să ştii că nu inventez nimic. Asta este o poveste adevărată.

-Te cred, îi răspund eu.( Nu părea genul de persoană care ar inventa asemenea lucruri.) Şi? Ai acceptat înţelegerea?

Mă priveşte puţin, apoi lasă un oftat scurt să-i părăsească pieptul.

Nici eu nu am crezut mult timp ceea ce îmi spusese bătrânul. Aveam 19 ani şi toată viaţa înainte. În plus renunţasem de mult să mai cred în poveşti cu zâne. Dar dacă a fost vorba de un joc care i-a venit atunci în minte recunosc că se pricepea. Putea să fi fost o zi mai bizară, nu conta daca îl credeam sau nu.

Aprob uşor fără să spun nimic.

Ziua aceea putea trece la fel de banal ca restul, fără nimic special. Aşa că mi-am pus o dorinţă…

*

Cu mâinile sprijinite de masă bărbatul a privit-o un timp fără să spună nimic. Pe birou erau multe cărţi, foi şi instrumente de scris, casa de marcat şi o lampă cu abajurul verde. Ploaia lovea în continuare geamul ferestrei prin care se zăreau luminile portului. Ridurile de pe fruntea bătrânului s-au adâncit uşor.

-          Esti sigură că asta îţi este dorinţa?

-           Da, aceasta este.

-         -Mi se pare o dorinţă neobişnuită pentru o tânără de vârsta ta. Altele în locul tău şi-ar dori să aibă mai mulţi bani, să fie mai frumoase sau mai deştepte.

-          Sigur că mi-aş dori toate aceste lucruri, dar dacă s-ar îndeplini într-adevar unul din ele viaţa mea s-ar schimba radical şi mi-e teamă că nu aş ştii să trăiesc aşa, încă descopăr harta vieţii mele.

-          Înţeleg, înţeleg prea bine.

Deodată bătrânul a ridicat privirea şi a fixat un punct nedefinit de pe perete. Sprâncenele i s-au arcuit într-o concentrare profundă, iar ridurile de pe frunte i s-au adâncit şi mai mult. A scos un sunet ciudat din buze, şi-a plimbat încet vârfurile degetelor groase de-a lungul ridurilor ca şi cum ar fi încercat să le netezească, apoi a zâmbit uşor.

-          Gata! Ţi-am îndeplinit dorinţa!

-          Deja mi-aţi îndeplinit-o?

-          Da, e gata. Nimic mai simplu. Acum va trebui să te pregăteşti de scris. Cuvintele vor veni atunci când vei fi pregătită să le primeşti.

S-a mai uitat puţin prin anticariat, a cumpărat o carte, apoi a plecat.

*

 De atunci nu l-am mai văzut nici măcar o dată pe acel bărbat, îmi spune ea. Imediat după începerea anului şcolar, am renunţat la slujbă şi nu am mai trecut niciodată pe la anticariat. Simţeam că prezenţa mea acolo nu mi-ar mai face bine, era aşa, ca un fel de presimţire.

Se joacă un timp cu filele caietului gândindu-se la ceva.

-          Câteodată tind să cred că lucrurile care s-au întâmplat în ziua aceea au fost doar un vis. Ca şi cum până în acel moment aş fi trăit într-un loc ce nu a existat cu lucruri care nu s-au întâmplat decât în mintea mea. Dar imediat ce văd caietele astea mă conving. Nu încape nici o îndoială că au fost reale. Nu numai că s-au întâmplat, dar au şi o însemnătate anume pentru mine.

Un timp am rămas amândoi tăcuţi, ascultând marea şi gândindu-ne fiecare la altceva.

-           Pot să te întreb ceva? am spus eu într-un final.

-           Sigur, cu toate că deja îmi imaginez ce vrei să ştii. Vrei să afli ce dorinţă mi-am pus, nu-i aşa?

-           Dacă nu vrei să îmi spui n-am să insist. Ceea ce mă interesează mai mult este dacă ţi s-a îndeplinit şi dacă nu ţi-ai fi dorit să îţi pui altceva.

-          -Răspunsul la prima întrebare este da şi nu. Se pare că mai am timp înaintea mea şi nu ştiu ce anume îmi rezerăa viitorul. Însă îţi pot spune că imediat ce a început să se îndeplinească au apărut şi cuvintele pentru carte.

-          Ţi-ai pus o doriţă care ia mai mult timp să se îndeplinească?

-           Da, timpul joacă un rol crucial.

-           Şi răspunsul la a doua întrebare?

S-a lăsat tăcerea. Ea îşi întoarce faţa spre mine şi mă priveşte cu ochi lipsiţi de profunzime, cu umbra vagă a unui zâmbet trist.

-           Uneori orice ne-am dori şi orice am face, nu putem fi mai mult decât ceea ce suntem. Cea mai buna modalitate de a merge spre necunoscut este de face paşi mici şi familiari. Ne îndreptăm mereu spre locuri neştiute, iar lucrurile familiare ne dau iluzia controlului. Facem aceşti paşi mărunţi şi încercăm să fim sinceri, nu ca şi cum ceva s-ar fi schimbat ci ca şi cum ne-am continua viaţa de până atunci. Dar există un moment când tot ce avem nevoie este un loc în care lucrurile sunt aşa cum obişnuiau să fie. 

Griff the Invisible

Poveste cu un super erou atipic, cu personaje ciudăţele, inadaptate, fix pe gustul meu. 

"The best part of the film is the quirky originality of the two main characters, Griff and Melody. They are weird, funny and believable. They don't fit any stock type of character I've seen before, but appear as two genuinely original creations. At the end of the movie, I felt like I wanted to see more of these characters." IMDB

Cu gândul la vară

Summer moods from Gota on 8tracks.